broasca (poveste de groaza)

iar printesa l a sarutat pe broscoi pentru ca il vedea si simtea pe print in ochii aceia mari si bulbucati, care se uitau asa urat la ea. a fost nevoie de mai multe ori (vrajitoarea care aruncase blestemul fusese, pesemne, una foarte hotarata), pana broscoiul s-a transformat in print. in aceeasi clipa, insa, printesa s-a transformat intr-o piatra (ce nu stia nimeni era ca vrajitoarea pusese un act aditional la blestem, fara sa anunte pe nimeni: anume ca oricine il va saruta pe broscoi mai mult decat o data, va impietri). recunoscator, printul a sarutat, o data, piatra. care s-a transformat in… broasca! (perversei vrajitoare ii placeau broastele, se pare, si decretase, in acelasi act aditional secret, ca e nevoie ca la randul sau printul sa sarute broasca in care se transformase acum printesa). uimit si dezgustat, printul nu a putut sa sarute broasca. ci a plecat, tarandu-si un piciorus verde ascuns sub mantie…

asta s-a intamplat pentru ca printesa nu a respectat varianta originala a povestii (un rezumat al ei se gaseste aici), in care ea, enervata de cererile absurde, oportuniste si dezgustatoare ale printului transformat in broasca (cereri care i erau bagate pe gat de tatal ei, regele), l-a aruncat de un perete, iar abia atunci broscoiul, in loc sa moara ca orice broscoi, s-a transformat in print. unul adevarat, fara niciun piciorus ciudat sub mantie.. din pacate, in aceeasi varianta originala, nici macar nu au trait impreuna pana la adanci batraneti, caci printesa nu l-a vrut pe cel redevenit print cu pretul libertatii si dezgustului ei.

in extremis

Spun ca esenta vietii e curgerea, miscarea, zborul sufletului. NU a mintii, asta o iluzie… folositoare doar pentru a furniza sufletului uneori mijloace actionale si termeni sau concepte prin care sa se exprime… iar alteori mintea poate, diabolic, pune limite nefiresti sufletului, sau dimpotriva, crea spatii false, la fel de nefiresti, catre care el sa se miste intru departare de sine si neantizare.

Iar daca esenta vietii e miscarea sufletului, unde ma misc atunci cand el simte si stie (stie cu ajutorul mintii, care insa nu face decat sa ii confirme si reaminteasca ce sufletul stie deja si de fapt, simtind) ca nu are unde, catre ce, nu poate sa isi implineasca miscarea? La intrebarea asta mintea tace de fapt. II poate spune sufletului ca nu are rost sa se dea cu capul de zabrele sau de peretele de sticla al custii, in cautarea miscarii, si il someaza sa inceteze a mai iesi din el si sa se miste catre sine, vezi doamne. Dar sufletul nu crede in custi. Iar miscarea catre, inapoi in sine e implozie, Nu expansiune. Iar esenta vietii e expansiunea, miscarea, curgerea de sine. (Cand zic „implozie” nu ma refer nicidecum la – dimpotriva necesarul  – proces de autocunoastere si autoreflectie, ci la negarea/suspendarea importantei lui „afara” in raport cu sinele, negare/suspndare pe care o egalizez cu neantizarea.). Sufletul vrea doar sa zboare in afara lui insusi. Altfel moare. Cei care construiesc si isi construiesc custi, din rani prea nevindecate, din neputinte ori frici, sunt nebuni. In sensul asta cred ca suntem toti nebuni, dar in grade extrem de diferite. Cred, de asemenea, insa, ca toate sufletele vor sa zboare, cu o intensitate in grade la fel de diferite, invers proportionala, poate, cu „soliditatea” custii pe care au creat o sau sunt dispusi sa o creeze.

„hic! ma scuzati de intarziere…    … submarinele astea…”

3. Psihologul (turmentat)

Buna seara. Fara alteritate nu exista iubire. Fara relationare, comunicare cu altii nu exista constiinta sinelui si nici instrumentele pentru comunicarea, fie ea intuitiva, nerationalizata, cu sine. Copilul isi formeaza personalitatea mergand necontenit inainte si inapoi pe aleile care-l duc dinspre si catre el si ceilalti. Cresterea, iar apoi maturizarea, evolutia personala presupun din ce in ce mai multe si mai largi, ori mai intortocheate astfel de alei, din care unele devin adevarate autostrazi. Desigur, in acest proces se intampla si accidente, blocaje, aglomerari insuportabile pe unele din aceste drumuri, sau chiar alunecari de teren, catastrofe uneori, ori detonari voluntare ale unor munti sociali pentru a face sa treaca o autostrada, distrugerea unui drum pentru a construi sensuri giratorii, poduri, pasaje, strazi cu sens unic, drumuri laturalnice etc.. Insa ceea ce determina, in primul rand, o permanenta reconfigurare a asezarii interioare si adaptare a dinamicii sufletesti la propriile nevoi si la exterior este legat de felul in care fiecare din acele drumuri intra in individ, in poarta, nodul rutier reprezentat de sine, care este instinctiv cautat a fi cat mai bogat dar in acelasi timp cat mai aerisit. („va marturisesc ca din port si pana aici ne-am confruntat cu cateva ambuteiaje..” > din sala se aud cateva mormaieli empatice insotite de referiri ireverentioase la masurile municipalitatii < „noroc ca a condus domnul filosof.. dumnealui a avut mai putine submarine..”).

Revenind, subliniez ca nivelul de structurare interioara a propriei raportari la sine, forta interioara, eficienta veritabila a relatiei cu sine (unii o numesc iubirea sinelui) e direct proportionala cu disponibilitatea, capacitatea si, de ce nu, nevoia de a iubi o alta persoana intr-un mod cat mai personal, in sensul de a recunoaste acea persoana ca pe o entitate diferita de a mea, cu care doresc sa intru intr o relationare profunda. (Voi diferentia, in context, „a vrea” si „a dori”, caci desi ambele sunt din sistemul motivational al fiecaruia, in cazul in discutie vorbim de dorinta pura, integratoare, indreptata spre celalat, nu de „a vrea” care fragmenteaza si categoriseste inutil si adesea nociv intr-o astfel de relationare si relatie.)

Cu cat valorizarea sinelui e mai autentica, cu atat mai mare e capacitatea de a valoriza sinele celuilalt, ca personalitate distincta de a mea, si de interioriza aceasta valorizare intr un mod firesc, integrator in propria personalitate, fapt care imi produce satisfactie si are ca rezultat implinirea si hranirea dorintei. (Nota bene, a nu se confunda cu supra-valorizarea unuia sau altuia (a mea sau a celuilalt), care de cele mai multe ori duce la forme mascate ale unor manifestari nocive si, care, daca evolueaza, devin nesanatoase.) In mod evident, o astfel de dinamica poate avea loc doar in prezenta reciprocitatii dorintei, reglajele, adaptarea reciproca urmand a fi facute exclusiv pe acest fond. Intr-un astfel de caz, „traficul” devine mai intens si in acelasi timp mai aerisit, din ambele sensuri, relatia in sine, ca o a treia entitate, recunoscuta ca atare, separata de cei doi, dar care ii leaga pe acestia, putand fi ingrijita, largita, renovata, consolidata, o adevarata autostrada, cu un numar din ce in ce mai mare de benzi, dar intotdeauna egal pe fiecare din cele doua sensuri. In acest fel, relatia in sine devine un mod autentic de comunicare si traire pentru personalitatile pe care le leaga.

Ca o concluzie, nu putem iubi in mod real, firesc si benefic, fericit o alta persoana intr o maniera impersonala, metodica, “industriala”, daca vreti. > rasete in public < Aveti dreptate sa radeti. Nu-i asa ca pana si cuvintele ne arata asta? Dar va rog sa va ganditi pentru un moment la cat de dificil poate fi acetst lucru atunci cand, de pilda, echilibrul interior, valorizarea sinelui sunt disturbate de diversi factori (iar astfel de provocari sunt permanent la tot pasul, caci de fapt asta inseamna sa traiesti, nu? Sa cauti necontenit sa mentii acest echilibru, intr-o permanenta dinamica). Exista, deci, capcana de a cauta sa-l iubesc pe celalat valorizandu-l exclusiv pentru ce trairi ale mele interioare sau extreioare imi prilejuieste insotirea cu el, exclusiv pentru dorinta sa catre mine, ori exclusiv pentru faptul ca face parte dintr-un design al meu interior si al vietii mele si al peisajului meu exterior, pe care mi l-am format. Fara a dori, la randul meu, catre sinele celalat (uneori chiar fara a-l placea pe acesta… “nu imi place prea mult de X, dar il iubesc” >din nou rasete in sala< sau “nu imi place de el instinctiv, dar daca ma gandesc la el resusesc sa ma conving oarecum ca il plac, desi mi-e cam greu”). Ceea ce simt atunci nu mai e iubire, caci nu este o iesire reala din mine si o intalnire autentica, ci este o permanenta cerere, un fel de autostrada a mea si doar a mea, in care toate sau majoritatea benzilor duc intr-un singur sens. Si atunci relationarea nu se stabileste, schimbul nu are loc sau are loc doar in momentele de criza, in intrezarirea adevarului, provocata de astfel de momente, fara a produce bucurie autentica ci doar detensionari de moment, iar relatia nu exista, in fapt. Nesocotindu-l pe celalat ca persoana careia ar trebui sa-i recunosc, accept, cunosc si valorizez nu doar dorinta catre mine, ci mai ales entitatea care o genereaza – adica insusi sinele celuilalt – si sa ma bucur de aceasta, ma insel singur, ceea ce duce la a fi nefericit. De aceea astfel de auto-inselari au viata scurta. Pentru ca de la orice ne putem lasa abatuti, dar nu de la tinderea spre fericire.

<aplauze, fluieraturi, huiduieli, rasete, iar aplauze, huiduieli, pe fundal incepe sa se auda sid vicious cu „my way”, bach, zgomot de sticle sparte etc.>

hhmm.. glasul dres cu ecou. apoi o vaga microfonie. „buna seara… hhm… domnul psiholog nu a putut sa vina… voi vorbi eu”

2. un Poet

cum as putea sa raman neutru?

sunt atatea intrebari macinate de prea multe ori.

prea multe raspunsuri de o parte si prea putine de cealalta.

prea putine intamplari. restul surghiunite in imaginatie.

si de acolo, in nimic.

indrazneala clopotului,

sublimata in delicatetea mangaierii,

a scazut, iar muzica nu se mai intelege.

sensul insusi nu straluceste, a inchis ochii.

l-au derutat prea putine intamplari si vise.

prea multe pietre, prea putina apa, la aceasta moara.

prea multe raspunsuri de o parte si prea putine de cealalta.

realul e slab, suvoaiele nu l impletesc laolalta. si nu-i curg prin vene.

o lipsa blanda si amorfa saboteaza moleculele,

secatuind si norii vineti ai revoltei

astfel ca nu ploua niciodata.

cuvintele – si ele, prea multe – au obosit.

in spatele acestui tablou scrasnesc vital

dorintele sufletului, ignorate.

prea multe raspunsuri de o parte si prea putine de cealalta.

filosoful mai intarzie. s-a intalnit cu predicatorul si s-au dus sa bea o bere in port. asa ca l-au trimis pe psiholog. care deja fusese la mai multe beri, motiv din care s-a gandit ca nu i-ar strica inca una, s-a intors si li s-a alaturat. pentru moment.

repere. pe drumul simtirii. repere. oare de ce n am mai scris aici de atata timp? :)

1. Predicatorul.

„mai scuteste-ma de predicile tale!”.

dar el nu voia sa fie predicator. voia sa traiasca in afara lui ce simtea. sa fie primite cuvintele lui. realitatea pe care o exprimau. sa fie primita, imbratisata. nu doar de el, pentru ca realitatea lui iesea din sine. el de fapt voia sa taca si sa traiasca ce vorbea. sa nu urmeze singur chemarea din cuvintele predicate.

astfel de predici sunt acte de disperare, simptomul neimplinirii dorintei. de aceea poate singurul tip de predica pur e cel al preotului. speranta, nu dorinta face obiectul predicilor lui. chemarea adresata celuilalt nu e catre ceva din predicator, ci din afara lui. nu pentru sine chemarea catre celalat il mana sa vorbeasca. ci pentru celalalt.

dar predicatorul nostru nu era preot. speranta lui era legata de dorinta lui. insa dorinta lui venea din acelasi loc ca speranta din toate predicile preotesti.

2. Filosoful. (va urma)

functionari si lichele

un lucrator care nu e de fapt functionar dar refuza sa vrea sa poata a fi ceea ce trebuie sa fie, incapatanandu-se sa fie un functionar, desi nu trebuie sa fie, e o lichea. scurt. un om care isi petrece viata si energia incercand sa pastreze aparentele (in primul rand fata de el insusi) e un sub-om.

sunt trista. plang. sunt suparata nu pe lichelele din jurul meu. si nu pe gradele si modalitatile diferite de manifestare si existenta a lichelismului – de care lumea e mai plina decat mai goala si care face lumea asta sa se invarta in directia infernului, ci sunt suparata pe mine.  ca nu reusesc sa gasesc calea de a lupta, sufleteste, spiritual, iar apoi, prin consecinta, practic, pragmatic, cu lichelismul, atunci cand nu pot evita contactul cu el. ca nu sunt suficient de inteleapta sa transform coliziunea cu lichelismul intr-un contact prin care sa pot utiliza, ca in artele martiale, impotriva lichelelor, insasi forta lor dezgustatoare de porc enervat ca a fost deranjat din mocirla-i existentiala. ca nu sunt in stare sa-mi sublimez revolta fata de lichelism intr-o strategie la rece, dispretuitoare si inteligenta, care ar fi mult mai eficienta in lupta cu licheaua. sunt suparata ca simt aceste lucruri negative. si ca nefiind eficienta in lupta cu licheaua, sunt victima ei. caci cu lichelele, daca esti obligat sa ai de-a face, poti sa le invingi sau sa te invinga. nu exista remiza. din pacate. urasc lichelele. imi face rau sa simt ura. imi face rau sa trebuiasca sa fiu fie victima, fie calcatorul pe cap al lichelelor. desi instinctul de supravietuire imi spune sa fug. iar daca trebuie sa raman, sa calc lichelele pe cap.

psihologic vorbind, sunt in plin conflict intern: ce ma fac cu lichelele? iar intrebarea asta, cateodata, capata valente existentiale. si in astfel de momente, multumesc cerului ca am aproape oameni adevarati, care nu sunt lichele si pe care pot sa-i iubesc si sa-i respect.

prima scenă a unei lumi imaginare

„In sinea mea plâng”, gândi femeia-uriaşă. „Parcă sub sternul meu, în loc sa curga lacrimi, plutesc în jos bolovani şi mă lovesc aşezându-se în stomac”. Apoi văzu că gâtul  îi dispăruse, iar capul îi era fixat în aer, puţin deasupra trunchiului în care pietrele cădeau cu tunet lent. Fără să se sperie, femeia-uriaşă işi trecu mâinile, pe rând, prin acel spaţiu gol de sub cap, apoi işi privi coapsele. Erau stanci. Femeia-uriasa se transforma intr-un munte.

fragmente de bucuresti

• un cersetor care te intreaba in engleza, la 12 noaptea, in părculeţul din faţa Ateneului, când ieşi de la spectacol, „do you speak english?”  cu un accent american dubios de bun, care te face sa îi răspunzi „yes”. îţi spune, cu aceeaşi engleză ameţită dar corectă şi cu acelaşi accent de american, vag şi autentic în acelaşi timp, o poveste cum că s-a născut in bucuresti dar că de mic a emigrat cu părinţii in SUA, ăştia (părinţii, adică) fiind acolo (nu se stie el de ce s-a întors) etc. etc.. îţi bagă o „psihologică” de genul că a întrebat 50 de oameni până acum dacă vorbesc engleza iar tu eşti primul care zice că da (ca să te simţi „special” şi să îi dai bani, la inevitabilul moment de la sfârşit când ţi-i va cere – probabil ceilalţi „abordaţi” îi ziseseră că nu, doar ca să scape de figura lui dubioasă şi pierdută). îţi spune că stă în apropiere, apoi îi dai 5 lei, el să fie sănătos. multumeşte şi te gratulează cu un „god bless you”, la care adaugă un „and god bless your… girlfriends”, privind la cele două tipe cu care erai şi care s-au apropiat semi-încruntate a „hai odată”, după ce au ascultat ultima parte a conversaţiei dintre voi, cu acelaşi tip de incruntare/nerăbdare/plictiseală/respingere/neîncredere (cu toate astea, în tonul cerşetorului din punctele alea de suspensie am simţit un „whatever” politicos şi pe jumătate recunoscător. părea gata să o ia şi cu „girlfriends” de la capăt, poate stoarce ceva şi de la ele…).

la Ateneu cântase la orgă, aproape demonic de genial , un tânăr american din new york.

tu eşti una dintre cele două „girlfriends”.

• să admiri la oră de vârf timp de 15 secunde, de la etajul 8, unde stă cu chirie prietena plecată în concediu şi unde te-ai dus să uzi florile, vederea triviala, zgomotoasă, magistrala, însorită, curbată, semi-plenară etc. a rondului din piaţa romană.
• un nebun tacticos care scoate dintr-o geantă de voiaj şi pune la uscat, pe o bancă de pe trotuarul unui bulevard de cartier, hainele perfect uscate. vorbeşte singur şi e foarte dedicat cauzei.
• dimineaţa devreme pe maul lacului din cişmigiu. vară sau iarnă. preferabil vară.
• în metrou. muzici în căşti, cărţi şi ziare de scandal. chipuri.
• grupuri de adolescenţi pe stradă. haine şi accesorii. ego. pur. impur.
• la mall. imitaţia relaxării şi a solidarităţii.
• motociclete gonind spre crânguri reale sau imaginare.
• blocuri inşiruite, cu luminile aprinse seara şi perdelele netrase.
• gri şi roz aprins, galben, roşu închis, negru. prea puţin albastru.
• un grup de 10 oameni pe trotuar, care fac cateva miscari de inviorare cu mainile, imbracati in tricouri pe care scrie „anti-discriminare”.
• terase, vară, zgomot, zambete.
• „l-am văzut pe stradă pe mircea albulescu.” îşi cumpăra covrigi.
• diversitatea sistemelor filosofice proprii exprimate de taximetrişti. aia vorbăreţi. ăia tăcuţi sunt plictisiţi. sau vor să fie politicoşi. cei politicoşi şi tăcuţi pot, vorbi, însă cu terţi, la telefon, moment în care încetează a mai fi tăcuţi.
• fugă, urât, frumos, mişcare, haos, refuzul morţii.
• grafitti mediocre şi stencils-uri deştepte.
• ploaia de vară ca o binecuvântare neaşteptată.
• limuzine. cele albe sunt cele mai lungi.
• circulaţia blocată spre stadion. nu se supără nimeni, pentru că azi e mare derby.
• magazine scumpe in care intră rar femei cu un aer uşor absent.
• magazine ieftine veşnic pline de femei alerte.
• manele. oameni de rasă incertă sau certă. agresivitate.
• crimă organizată. evaziune fiscală.
• parcagii.
• poliţişti.
• străini.
• biciclişti.
• baruri de karaoke.
• pensionari. autobuze. copii cu ghiozdane imense.
• parcuri. iarbă. role. bărci. bănci. statui. coji de seminţe. marmură. trandafiri. ţâşnitori. lac. umbră. soare.
• bulevard pe malul dâmboviţei, maşinile nu pornesc încă, deşi s-a făcut verde. traversează, în şir indian, o familie de răţuşte.
• două surori brunete, înalte şi uscăţive, de vârsta a doua, îmbrăcate şi machiate aproximativ la fel, urcând politicoase cu tine în lift la etajul 3, unde probabil locuiesc împreună într-o garsonieră (blocul e de garsoniere şi le-ai mai văzut prin zonă).
• super-market-uri. toate au promoţii. la unele participi şi tu.
• un dependent de droguri (are gambele pline de înţepături) de 20 de ani, alergând prin faţa ta şi sărind de pe trotuar gardul, într-un pom plin de corcoduşe din grădina casei pe lângă care treci dimineaţa devreme.  totul se întâmplă în 4 secunde, căci foamea şi sevrajul l-au transformat într-un animal supraomenesc de agil.
• concerte simfonice în aer liber, lângă intersecţia de la universitate.
• trece o coloană oficială. aştepţi să traversezi.
• bei o bere la green hours şi înainte să plăteşti şi să pleci îţi cumperi o carte din coşul de „una la 10 lei” pe care l-au scos chiar pe terasă cei de la librărie. o citeşti acasă şi te feliciţi de chilipir. chiar e o carte bună.
• miroase a: mucegai. parfum. şaorma. gunoi. cafea. rumeguş. praf. tei. gaze de eşapament. cartofi prăjiţi. transpiraţie. salcâm. fier.
• „priveşte cerul…”, scris cu vopsea pe un zid.

onoare si rap

cantecul preferat de mine zilele astea… oameni ca guess who (si lista ar putea contiuna foarte lung si aici s-ar alatura firesc nume precum tudor gheorghe sau grigore lese) fac mai multe pentru identitatea nationala decat establishmentul.. 🙂
am observat in ultimii ani ca rapul romanesc a ince put sa vorbeasca nu doar de blocurile gri (constiinta de grup), ci s-a ridicat la nivelul constiintei de natiune. e un simptom.